L'histoire, cette vieille dame exaltée et menteuse

Gelé

2010-11-20T17:20:00.001-08:00

Din lipsa timpului, momentan, acest blog este... înghețat (că tot se apropie iarna). Momentul dezghețului nu este stabilit încă. Evident, se va produce atunci când voi avea din nou suficient timp liber. Inițial, am intenționat să abandonez acest proiect, dar am hotărât să-i mai ofer o șansă. Chiar dacă nu interesează pe nimeni.

La dernière charge de cavalerie

2010-08-20T09:12:00.000-07:00

În 1942, zilele cavaleriei călare erau numărate. După aproape 3.000 de ani de prezență pe câmpul de luptă călăreții deveniseră demodați, iar șarjele cavaleriei erau ineficace datorită apariției mitralierelor, calul fiind înlocuit cu mult mai rapidele vehicule blindate. Începutul războiului a înregistrat câteva atacuri de cavalerie în diverse colțuri ale planetei, din partea cavaleriilor din Polonia, India britanică și Statele Unite, în incidente izolate, dar cel mai demn de remarcat a fost atacul Diviziei a 3-a Prințul Amedeo duce de Aosta Celere, a regimentului italian de cavalerie, de dragoni, Savoia Cavalleggeri, asupra sovieticilor pe frontul de est. Pe 23 august 1942, sovieticii au creat o breșă între armata italiană și armata a 6-a germană de-a lungul râului Don, în Ucraina. În acest buzunar, în apropiere de localitatea Izbușenski, au fost trimise cele mai apropiate trupe din regiune, acestea fiind reprezentate de cavalerii regimentului Savoia.

Trimisă pe frontul de est de Mussolini pentru a participa la invazia organizată de Hitler asupra Uniunii Sovietice, cavaleria regimentului Savoia era o reminiscență a epocii neînfricate a luptelor călare. Aceștia purtau încă săbii, completându-și chiar arsenalul cu săbii capturate de la cazaci, celebrele șașka. Aveau asupra lor carabine Carcano modelul 1891/38, alături de puști mitraliere sovietice PPSh41 de captură și grenade. Cavalerii purtau coifuri de oțel, având inscripționat un blazon cu cruci negre, în amintirea bătăliei de la Madonna di Campana din 1706, unde regimentul a capturat un steag de luptă francez. Fiecare cavaler purta o eșarfă roșie la gât în onoarea unui membru rănit care a livrat un mesaj important pe câmpul de luptă, în anul 1790. Comandantul unității, colonelul Alessandro Bettoni-Cazzago, era un aristocrat cu descendență regală, așa cum erau și majoritatea celor 600 de ofițeri și soldați ai unității. Regimentul era organizat în patru escadroane, dintre care unul a fost desființat din lipsă de cai, în timpul campaniei din est.

Pe 24 august 1942, după o zi de hărțuieli și lupte sporadice, colonelul Bettoni a hotărât să atace pozițiile sovietice. În zorii zilei următoare, într-o dimineață ucraineană umedă, regimentul s-a regrupat. Combinând o dispunere de steaguri, sunete de trompete, săbii scoase din teacă și un strigăt de luptă din sute de piepturi “Savoia!, Savoia!” și “Caricat” (La atac) cele trei escadroane italiene au înaintat în galop către liniile sovietice. Conform tradiției vechi de mii de ani au început la trap, apoi la galop mic, trecând apoi la alergare în plin galop. Sprijiniți de membrii escadronului 4, desființat din lipsa cailor, și de membrii unității de mitraliere a regimentului, aceștia i-au făcut pe cei 2.000 de soldați sovietici ai regimentului siberian 812 infanterie să dea înapoi. În timpul șarjei, italienii au pierdut 40 de călăreți, iar alți 79 au fost răniți și aproape o sută de cai prețioși au fost pierduți. Au reușit totuși să provoace 150 de victime de partea sovietică, capturând 900 de soldați inamici, alături de mortiere, piese de artilerie și mitraliere.
Regimentul, fondat în 1692 de către Gian Piossasco de Rossi, a câștigat 54 de medalii pentru acea acțiune... Iar fiecare luptător călare aflat în Valhalla a vărsat o lacrimă în acea zi.

Une femme nue sur un cheval

2010-06-02T09:05:00.000-07:00

O aristocrată, patroană a artelor, călăreață și protestatară împotriva taxelor. Aceasta era Lady Godiva, o femeie care istoricii consideră că a trăit între anii 1040 și 1080 A.D.

Leofric, contele de Mercia, soțul lui Lady Godiva, era un om cu felurite, dar obscure, interese; un om religios, creștin și antreprenor. În același timp, era și un individ avar, iar din acest motiv i-a supraviețuit numele peste secole, dar mai ales datorită răspunsurilor sale interesante oferite soției cicălitoare, care-l sâcâia cu privire la nimicuri ca viata zilnică a țăranilor aflați sub controlul său.

Leofric și Godiva erau destul de religioși, iar după mutarea în Coventry, Warwickshire, de la Shrewsbury, Shropshire (unde Leofric își obținuse averea și titlul datorită succeselor deosebite în comerțul cu berbeci), aceștia au fost imediat impresionați de absența facilităților pentru pregătirea și găzduirea membrilor clerului în districtul Coventry (populație: 6215). Cum, s-au întrebat aceștia, puteau fi împlinite nevoile spirituale ale acestor suflete simple? Fiind, oarecum, "nouveau riche" și dornici de a-și face o intrare deosebită în ceea ce era înalta societate din Coventry, aceștia au hotărât să își pună o parte din bani în slujba unei cauze publice demne.

În apropiere de centrul orașului, unde se găsesc ruinele măreței catedrale din Coventry, Leofric și Godiva (în 1043) au fondat și finanțat o mănăstire, numită în onoarea sfintei Eunice din Saxmundham (o martiră locală, ucisă prin jupuire de romani). Mănăstirea se afla cu fața către răsărit, așa cum hotărâse Leofric, într-un moment de inspirație romantică. O construcție simplă, din lemn și pământ, dar care era impozantă potrivit standardelor locale, fiind cea mai înaltă structură din regiune.

Devenit un gentleman acum și un filantrop cu o oarecare reputație locală, Leofric și-a asumat un rol tot mai important în conducerea treburilor publice, primind responsabilități în anumite chestiuni financiare, pe care le-a văzut repede ca fiind niște oportunități interesante. O lucrare publică genera ideea pentru o alta, dacă niște bani erau la îndemână pentru a facilita o astfel de evoluție.

Între timp, îndemânarea Godivei la călărit crescuse considerabil, aceasta dezvoltând o inclinație pentru vânătoare și pentru activitățile mondene de "după." Pe lângă asta, oamenii pe care-i întâlnea în timpul acestor escapade, care-i ofereau mulțumire de sine, aveau un caracter și o delicatețe către care aceasta aspirase dintotdeauna. Godiva s-a lăsat absorbită de preocupările intelectului, dând atenție frumosului și artelor.

Poate că aceasta crezuse că, ajutată de de cei implicați în acest domeniu elevat (artiștii), va inspira masele brute prin puterea exemplului. Crearea unei imagini personale adecvate era un început potrivit, pentru a deveni o inspirație pentru sufletele simple, așa că munca a început.

Însă, încet, s-a insinuat în mintea Godivei că lipsa de succes în cointeresarea maselor privind preocupările artistice, provenea din faptul că aproape toți aceștia își petreceau mai tot timpul zilei muncind, pentru a-și obține mâncarea și hainele și pentru a-și asigura o oarecare formă de adăpost în fața intemperiilor. Mulți aveau dificultăți în a realiza asta și datorită faptului că Leofric, absorbit de lucrările sale publice megalomane, taxa absolut orice, existând chiar și o taxă pe bălegar.

Lady Godiva nu dorea ca astfel de aspirații nobile - precum arta pentru toată lumea - să fie umbrite de chestii plictisitoare ca alimentarea cu apă a orașului. Bărbații aveau o viziune atât de modestă, întotdeauna funcțională și mecanică, de cele mai multe ori neridicându-se deasupra taliei. Pentru asta, taxele trebuiau reduse, dacă acest sat medieval urma să se ridice deasupra mentalității secolului al XI-lea și să aibă preocupări ceva mai culturale. Godiva urma să aibă o discuție asupra subiectului cu Leofric.

Auzind propunerea, Leofric a izbucnit într-un râs isteric care-l făcu să cadă efectiv de pe scaun, rănindu-și brațul stâng, lucru care l-a făcut să devină brusc morocănos. Să reducă taxele, pentru ca țăranii să fie încurajați să aprecieze niște picturi prostești? Era în toate mințile? Nu va fi nicio reducere a taxelor; de fapt Leofric va adăuga o nouă taxă pe picturi, care urma să fie plătită de soția sa, de vreme ce aceasta era singura persoană care avea așa ceva; în afara bisericii care urma să fie scutită.

Disputa lor a degenerat într-o ceartă, iar după ceva timp, Leofric a cedat, dar a atașat o condiție interesantă pentru a permite o oarecare reducere a taxelor.
Grecii antici, la fel și romanii, considerau trupul uman ca una dintre cele mai înalte expresii ale perfecțiunii naturii. Nuditatea nu era văzută ca fiind erotică, ci mai degrabă ca simbol al purității și o celebrare a frumuseții, fiind expusă în toată splendoarea sa. Pentru a prezenta un trup gol bine alcătuit ca pe o formă de artă, o lecție de o valoare inestimabilă trebuia oferită țăranilor simpli din Coventry, a căror simțuri și percepții nu mai fuseseră stimulate vreodată în acest fel.

Dacă Lady Godiva credea cu adevărat în această cruciadă pe care o promova, atunci trebuia să o conducă personal și să le ofere cetățenilor din Coventry un exemplu al frumuseții glorioase a unui trup uman gol perfect. Nu era nicio rușine în asta, ar fi fost o eroare grosolană să considere că este. Era rușinată de minunile creației Domnului? Pe lângă asta, practicând călăritul, pierduse ceva greutate și arăta destul de bine.

Prin urmare, Leofric a hotărât ca dacă Lady Godiva își va călări calul prin centrul Coventry-ului, în miezul zilei, îmbrăcată doar cu ceea ce-i oferise Dumnezeu, ca un exemplu al perfecțiunii lucrării Domnului, atunci va reduce taxele impuse populației.
Spre surprinderea lui Leofric, Godiva a fost de acord, odată ce s-a asigurat că are permisiunea sa de a face asta.
Luat, oarecum, prin surprindere de curajul soției sale și puțin copleșit, Leofric a acceptat să-i îndeplinească dorințele și îi promite că va reduce taxele.

A fost aleasă o zi pentru eveniment și, deși, nu au fost făcute eforturi de promovare a acestuia, zvonurile s-au răspândit rapid prin Coventry.
Se apropia ora prânzului, iar către piața din Coventry se îndrepta Lady Godiva. Nu era singură, ci însoțită de două femei care călăreau alături de ea, însă, ce erau îmbrăcate normal.
Mândră și relaxată, Godiva își făcu intrarea complet goală, fără să arate vreo urmă de rușine. Părul său lung era legat în două cozi, care-i atârnau pe spate; nu purta bijuterii sau alte podoabe.
Pentru toți cei prezenți aceasta a fost o experiență unică. Singurele imagini publice ale unor oameni goi, pe care le văzuseră fuseseră în biserică: Adam și Eva și Isus cel crucificat. Aceasta era o femeie simplă și normală, cu un trup precum cel al celorlalte femei prezente în piață, creația lui Dumnezeu.
Așadar, toți au supraviețuit evenimentului cu calm și demnitate, iar taxele au fost reduse.

În CHRONICA, scrisă de Roger of Wendover (care a murit în 1236), istoria anului 1057 spune povestea Godivei în mod amănunțit, fiind cea mai veche descriere care a supraviețuit.

Versiuni și mai detaliate sunt furnizate de cunoscutul istoric Ranulf Higden (decedat în 1364) în scrierea sa, numită POLYCHRONICON, precum și de Henry Knighton (decedat aprox. 1396), care explica nu numai motivele gestului, ci specifica și taxele anulate.
Povestea lui "Peeping Tom", care a devenit orb (sau a murit), după ce a privit-o insistent pe Lady Godiva, nu a fost adăugată decât prin secolul al XVII-lea. Acest lucru este valabil și pentru un alt amănunt al poveștii, adăugat deseori, cum că Lady Godiva era acoperită complet, cu excepția picioarelor, de o cantitate enormă și improbabilă de păr.
Fără îndoială, ambele înfrumusețări ale legendei au fost adăugate de pudicii membri ai bisericii creștine, pentru care dezgolirea trupului uman era un act odios, demn de flăcările iadului.

Așadar, cine a fost Lady Godiva? O vizionară, o arivistă, o protectoare a artelor sau o diletantă de cea mai joasă speță?
După toate probabilitățile, a fost o persoană care a avut curajul de a-și urma convingerile și care a adus un strop de cultură într-un colțișor al Angliei secolului al XI-lea.

Une femme, une histoire, un drame

2010-05-24T11:36:00.000-07:00

Eliza Rosanna Gilbert, contesă de Landsfeld, dansatoare faimoasă, amanta multora, printre care Franz Liszt și Alexandre Dumas; apropiată de Balzac, Victor Hugo, George Sand, Lamartine; confidenta regilor și primilor-miniștri; conducătoarea de facto a Bavariei; una din frumusețile goanei după aur din California; mai cunoscută sub numele de Lola Montez. O feministă timpurie și autoarea unor cărți despre trucuri pentru frumusețe. Temperament criminal; purta o cravașă după ea. Una dintre cele mai nerușinate femei ale timpului său.
Victorienii s-au referit la ea numind-o "La Grande Horizontale," denumire proprie curtezanelor.
Cu toate că pretindea că este fiica ilegitimă a poetului Lord Byron (iar în alte ocazii a unui matador), de fapt tatăl ei era un tânăr militar de 18 ani din armata britanică, iar mama sa o tânără coristă de 13 ani. Tatăl a murit de holeră în India, pe când Eliza avea șapte ani.

Mama ei s-a recăsătorit, expediind-o "acasă" în Scoția, unde părinții tatălui său vitreg, prezbiterieni pioși, au fost șocați de fetița neascultătoare care alerga pe străzi, complet goală. A fost expediată rapid la o școală din Paris, unde și-a dezvoltat abilitatea de a învăța limbi străine, alături de perfecționarea temperamentului său violent. A terminat școala la 19 ani, ajungând în Irlanda, unde s-a căsătorit cu un locotenent pe nume Thomas James. Dar, în curând, acesta s-a cuplat cu soția unui căpitan, lăsând-o pe Eliza pe cont propriu, nu însă și lipsită de prieteni.

Își dorea să devină actriță, dar a înțeles destul de repede că nu putea să joace; așa că s-a hotărât să se dedice fabricării unei alte cariere în industria spectacolului. Cu ajutorul a doi admiratori, Lord Malmesbury și Lord Brougham, Eliza și-a schimbat numele în Lola Montez și s-a lansat drept "dansatoare spaniolă."

Primul spectacol susținut la Londra a fost îngrozitor, dovedindu-se că nu putea nici să danseze; spectacolul s-a oprit datorită huiduielilor, fluierăturilor și obiectelor aruncate de spectatori. În viziunea Lolei acei bădărani nu aveau nicio șansă să identifice calitatea subtilă; în ceea ce o privea, se născuse o stea. În următorii ani, Lola a călătorit prin Europa, participând la diverse spectacole, pe unde le găsea; viața era interesantă, iar cercul iubiților săi creștea.

La fel și temperamentul ei. Atunci când un bărbat o irita, de obicei îl pleznea peste față cu cravașa pe care o purta întotdeauna asupra ei. Într-o ocazie, când un iubit a dezamăgit-o, a tras cu pistolul asupra acestuia, ghinionistul scăpând de furia gloanțelor fugind pe fereastră, cu pantalonii în vine. Dar, la prima vedere, Lola era fermecătoare, extrem de fermecătoare.

Indiferent ce Lola dorea, Lola obținea.

La Sankt Petersburg, Rusia, Lola a avut o "audiență privată" cu țarul, primind apoi 1.000 de ruble de la acesta pentru serviciile furnizate...
La Dresda, s-a întâlnit cu compozitorul Franz Liszt, cei doi cunoscând o relație fierbinte, până când Lola a devenit geloasă pe atenția primită de Liszt de la admiratoarele sale. Pentru a-l umili, Lola și-a făcut apariția la un banchet pe care acesta îl organizase pentru nobilime, s-a urcat pe o masă, dansând printre farfurii și a vărsat niște consommé pe un duce.

În sfârșit, Liszt (care avea reputația de mare amant la acea vreme) era atât de epuizat de Lola, încât, atunci când aceasta dormea, a încuiat-o în camera de hotel și a fugit. A lăsat însă la recepție o sumă generoasă de bani, pentru mobila pe care știa că o va distruge Lola, când se va trezi.

La Varșovia, unde s-a dus să danseze, viceregele Poloniei - un bătrân bogat - s-a îndrăgostit nebunește de Lola. Acesta i-a oferit cea mai bună proprietate a sa și grămezi de diamante pentru a deveni amanta lui. Aparent, Lola a găsit înfățișarea acestuia atât de respingătoare încât a refuzat. Viceregele s-a simțit insultat de refuz și a încercat să aranjeze să fie concediată din spectacol. În timp ce se afla pe scenă, Lola a anunțat publicul despre ce se întâmpla; auzind asta publicul s-a revoltat, iar revolta s-a răspândit pe străzi, spre marea supărare, mânie și rușine a viceregelui (ca să nu mai spunem de soția acestuia și de cealaltă amantă).

Lola a găsit dragostea vieții sale în persoana lui Alexandre Dujarier, dar, din păcate, acesta a fost ucis într-un duel.

Câteva luni mai târziu, Lola și-a reluat cariera de dansatoare la München, dar directorul teatrului, după ce i-a văzut interpretarea, a concediat-o pe loc, afirmând că performanța sa este îngrozitor de proastă. Înfuriată, Lola s-a prezentat direct la palat spre a face apel la rege. Purtând încă îmbrăcămintea de scenă, aceasta a pătruns în biroul privat al regelui Ludwig, cerând "dreptate." Uimit, regele a întrebat-o dacă fața ei este o operă de artă a naturii. Evident, acesta nu știa ce să spună, iar Lola, realizând că deține avantajul, a apucat o pereche de foarfeci de pe biroul lui Ludwig și și-a tăiat partea din față a rochiei, până la mijloc, dezvăluind-și sânii obraznici în fața regelui. Înainte de a părăsi palatul regal a obținut promisiunea unui angajament de lungă durată în cadrul teatrului din München. Directorul teatrului a fost concediat.

Ludwig s-a îndrăgostit iremediabil de Lola. I-a oferit acesteia o rentă generoasă, direct din trezoreria publică. I-a construit un palat splendid, pentru care a proiectat personal o fântână arteziană care împrăștia apă parfumată în aer cu un jet arcuit. Ludwig era un bărbat trecut de vârsta a doua, iar Lola a preluat cu ușurință controlul asupra regatului și de asemenea asupra imaginației sale. Acest lucru i-a adus repede inamici.

I-a hărțuit pe iezuiți și a introdus legi napoleoniene. "Domnia" ei era destul de liberală, spre nemulțumirea conservatorului prinț austriac Metternich, care a condus Europa între cei doi Napoleon. Simțind un dezastru în Bavaria, Metternich i-a oferit Lolei o sumă fabuloasă, dacă aceasta accepta să dispară în liniște. Lola a aruncat banii în fața emisarului acestuia.

Metternich nu a renunțat însă și a organizat revolte ale studenților împotriva Lolei. Lola a căzut în capcană. Arogantă, l-a pus pe Ludwig să închidă universitatea. Studenții s-au revoltat din nou, dar de această dată au fost însoțiți de câteva mii de comercianți, care erau pe cale să-și piardă afacerile legate de universitate. Întregul oraș era sub asediu, plin de baricade; revoluția era iminentă. "Nu o voi abandona niciodată pe Lola," a declarat regele.; "Coroana mea pentru Lola," a adăugat acesta. Într-adevăr, asta l-a costat coroana, Ludwig fiind nevoit să abdice. Lola era în prima diligență care pleca din oraș, o victimă a propriei incompetențe politice.

Deși, optimistă din fire, Lola nu și-a revenit niciodată complet după moartea lui Dujarier și după pierderea Bavariei. Și-a continuat viața în stilul obișnuit, îmbogățindu-și reputația în numeroase moduri, dar, într-un fel, sfârșitul era aproape. A fost arestată pentru bigamie; arestată din nou pentru înjunghierea unui iubit...

Una dintre cele mai grave acuzații împotriva acesteia a fost legată de dispariția misterioasă a unuia dintre iubiții săi, de la bordul unui vapor ancorat într-un port din Fiji. O serie de martori au menționat că un bărbat a fost aruncat peste bord dintr-o cabină, dar nimic nu a putut fi dovedit în mod cert.

Ajunsă la 34 de ani, după câteva episoade de îmbolnăviri și căsătorii nereușite, Lola avea nevoie de un nou început, așa că a luat drumul Californiei, unde începuse goana după aur. Minerii brutali au fost fermecați de aceasta, iar Lola părea că-și găsise locul. Și-a deschis un saloon la frontieră, într-un orășel minier turbulent numit Grass Valley. Orășelele miniere din vremea boom-ului văzuseră multe lucruri uimitoare, la niște prețuri și mai uimitoare, dar afacerea Lolei era ceva nemaivăzut: cabinete în stil Ludovic al XVI-lea, oglinzi de ormolu, bijuteriile lui Ludwig, majordomi Kanaka, un urs de companie, un pat în formă de lebădă, frunze de aur peste tot și o masă roșie de biliard cu dragoni sculptați pe picioare.
Fiecare guvernator, senator sau milionar pe care putea pune mâna Lola era prezent acolo. Era o lovitură, în sfârșit.

Scrisorile descoperite după moartea sa au demonstrat că toate acestea au fost folosite pentru ticluirea unui vast complot, prin care Lola să obțină influență și sprijin pentru "capturarea" Californiei de la SUA, și declararea independenței acestei sub numele de "Lolaland," având-o pe Lola regină.

Iluziile și fanteziile ciudate au reapărut. Lola a devenit atrasă de misticism și de o versiune bizară de astrologie. Și-a revenit pentru scurt timp, scriind o carte despre cele mai importante secrete ale frumuseții (pentru prevenirea ridurilor, ea sugera înfășurarea strânsă a unor felii de carne de vită pe față, acoperind-o complet, cu excepția ochilor).

La vârsta de 37 de ani a avut o cădere schizofrenică, abandonând vestul și călătoriile sale, petrecându-și ultimii doi ani de viață pe străzile din New York, săracă. Vorbea de una singură, rugându-l pe Dumnezeu să-i ierte păcatele.

A murit pe 17 ianuarie 1871, la 39 de ani, în urma unui infarct, într-o pensiune, singură.

Cei doi copii ai săi au refuzat să-i ridice corpul.

Introducere

2010-05-22T12:34:00.000-07:00

Timpul - în curgerea sa irezistibilă și neîncetată - duce cu sine un șuvoi al tuturor lucrurilor create și le îneacă în adâncurile obscurității... Dar, povestea istoriei formează un zăgaz foarte puternic împotriva curentului timpului și frânează, într-o oarecare măsură, curgerea sa implacabilă, astfel încât, toate lucrurile făcute în decursul timpului, atât de multe cât istoria a adunat, sunt adăpostite și pecetluite, pentru a nu le permite să alunece în abisul uitării.

Acest blog va găzdui istorii uitate mai mult sau mai puțin, dintr-o perspectivă puțin diferită față de cea tradițională. Eroi neobișnuiți, despre care nu s-au scris cântece de laudă, vor fi aduși la lumină, înviind o tradiție vetustă, potrivit căreia atâta vreme cât nu vei fi uitat, nu vei fi murit cu adevărat niciodată. Desigur, nici marile momente ale istoriei nu vor fi neglijate, dar vor fi prezentate mai mult din spatele cortinei, decât din reprezentarea clasică și rece.